A şaptea lună… în Patru: Dragoş, copilul nostru, Domnul şi cu mine.

Deşi medicul ne-a spus că e bine să ţinem pentru noi vestea până când vom avea inimioară, am ştiut că e bine să cerem din partea prietenilor ajutor în rugăciune. Şi aşa am făcut.

Luna ianuarie a trecut cu multe doruri şi ispite, comunicare şi confesiuni de cuplu, activităţi cu dragii mei cercetaşi.

Această lună ne-a adus iar departe unul de celalalt, el fiind plecat trei săptămâni din ţară. Dar, la urma urmei, din vechime soţul a plecat în căutarea hranei, lăsându-şi soţia acasă cu copiii. Şi m-am îmbărbătat. :) E bine că se va întampla doar de două ori pe an.

Este prima lună în care, pe 18, am sărbătorit departe unul de celalalt ziua căsătoriei noastre.

E frumos că dorul acesta este cu pace. Nu este agresiv, nu se manifestă în tristeţe. Pentru că există atenţia.

Această atenţie este ceea ce am învăţat în această lună. Dacă luna trecută a stat sub semnul meditaţiilor asupra familiei – şi mulţumită sărbătorii Crăciunului, luna aceasta s-a resimţit responsabilitatea care se naşte pentru iubire.

Aflarea nevoilor soţului, aflarea nevoilor proprii, aflarea nevoilor copilaşului, dar şi a celorlalţi din jur, pe care Domnul face să îi întălnesc…  Şi toate s-au realizat prin această atenţie. O atenţie ce duce la slujire faţă de celălalt, prin echilibrarea responsabilităţii faţă de propria persoană, faţă de Dumnezeu şi faţă de darurile primite de la Domnul.

Cred că cel mai bine aş putea-o exemplifica prin trimiterea la vindecările de orbire făcute de Isus sau ucenicii Lui. Dintr-o dată, vezi! Şi văzând, înţelegi. Şi înţelegând, alegi. Şi alegând, ieşi din egoism cu pace, sau te adânceşti în el, adunând nemulţumiri.

E minunat că se întâmplă toate spre creştere, AICI, pentru veşnicie şi, de ce nu?, deja în Veşnicie. :) Căci, oare nu suntem veşnici, iar moartea nu este doar o trecere?!

Cât de bine înţeleg acum: “Dacă nu ar fi înviat Cristos, zadarnică ar fi credinţa noastră!”

Mulţumesc, Isus!

Advertisement